Un scurt eseu despre „a citi”

Citim mai mult sau mai puțin. Dar în ce măsură timpul pe care îl petrecem în dialog cu autorii este valorificat? Ce contează cu adevărat și ce nu.

Cel mai popular subiect

Cititul este dezbătut astăzi sub diverse forme, de persoane cu experiență diferită în această îndeletnicire. Unii îl privesc drept o chestiune care caracterizează mai mult nivelul veacurilor trecute, alții au pornit într-un adevărat război de popularizare și apărare a lui, unde principalii dușmani sunt tehnologia, platformele web cu materiale video ș.a.

Eu vă propun să depășim disputa actualității și a folosului cititului, care, deși instituie una dintre laturile îndeletnicirii de a citi, nu este nici pe departe cea mai importantă. Valoarea și utilitatea aventurilor noastre cu biblioteca personală nu au nevoie de apărători și nu trebuie să convingă pe nimeni. Citim sau nu, după cum avem obiceiul de a deschide fereastra în zorii răcoroși de zi, sau nu.

Trec nevăzute pe lângă noi

Altele sunt problemele pe care aș vrea să le pun înaintea voastră. În contextul mult mai larg al superficialității (despre care vom vorbi, poate, cu altă ocazie), există câteva aspecte de care nu cu toții suntem conștienți, deși ne macină timpul petrecut printre cărți:

  1. Citim pentru a completa o listă de lecturi și în vederea ”dezvoltării personale”;
  2. Citim cărți, iar nu autori;
  3. Credem că suntem egalii celor pe care îi citim.

Lista de lectură și cultura

Dacă este să începem cu un adevăr îndeobște cunoscut, atunci vom spune: lectura contribuie la îmbogățirea culturii noastre. Ce este cultura? Încerc conturarea unei definiții după ideile exprimate de Constantin Noica: Cultura este acea formă a cunoașterii care ne determină „să uităm de noi înșine și să ne amintim de noi”, întrucât „e în noi ceva mai adânc decât noi înșine”. Ea este cea care, în mod „discret, cu bună creștere și indirect”, „fără să fi cerut nimic”, te dăruiește cu înțelepciunea ta.*

Dar nu profităm noi, oare, de bunătatea aceasta a culturii? Începem vertiginos cu întocmirea unei liste de lectură (pe vară, de regulă, când se spune că avem timp). Apoi, rând pe rând, pe cât se poate și până ne lovește plictisul, ingurgităm cu sila pagini din opere celebre. Ducem până la sfârșit cartea, ne bucurăm și ne grăbim să o tăiem de pe listă. Dulce succes! Impulsionați fiind, ajungem în fața următoarei cărți. Acțiunea continuă, câteodată în valențe sisifice, până ce am parcurs, să spunem, o zecime din ce ne-am propus, apoi abandonăm.

Gândul de bază: „important este să citesc”. În felul acesta, cu timpul, voi deveni mai înțelept, voi deveni mai cult. Peste toate acestea punem și iluzia faptului că vom deveni superiori celor care nu obișnuiesc să citească.

Revin la vorbele lui Noica, din jurnalul său de idei:

„Înțelepciunea nu e ceva care se învață, e ceva care se trezește” și
„Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită. E o punere în formă. Forma fiecăruia.”**

Prin aceste vorbe, Noica face două lucruri excepționale:

1. Spulberă ideea superiorității celui citit în fața celui necitit. Gata, ne putem liniști, nu suntem inferiori celor care citesc mai mult, iar dacă acesta a fost unicul motiv care ne-a determinat să citim, acțiunea a devenit lipsită de sens și absurdă. Altceva trebuie să urmărim.

2. Fundamentează înțelepciunea pe ce și cum, nu pe cât și unde. Plonjăm în universul lui Moromete: un țăran („un om simplu”) se poate delimita de restul printr-o înțelepciune ieșită din comun, prin cunoașterea de sine, prin aflarea acelui sine despre care vorbește Noica, după cum un „mare învățat” poate părăsi această viață fără să se fi cunoscut vreodată pe sine și fără să fi fost vreodată, cu adevărat, înțelept.

Adaug faptul că interpretarea aceasta nu justifică lipsa de interes a persoanelor de a se cunoaște și nici dezinteresul total în descoperirea formei, la care face referire Noica.

Cititul trebuie, așadar, reorientat. Concluzia, până în acest punct: nu cât, ci cum.

Autorii – îngropați sub propriile cărți

Cum citim, deci? Alexandru Dragomir și-a pus aceeași întrebare în ceea ce privește filosofia (cum îi citim pe filosofi, cum înțelegem un text filosofic), însă domeniul de aplicare al ideilor sale poate fi extins.

Din capul locului, stabilim că orice lectură reprezintă un dialog în sine cu autorul textului. Firește, nimeni nu vorbește. Este un „dialog mut”***. Ideile autorului au un bilet „doar dus” în textul pe care l-a redactat, în sensul că direcția lor este preconstituită, dialogul nu este unul flexibil, ca cel pe care îl avem cu cineva față către față. Ceea ce s-a scris, s-a scris. Noi ne raportăm la autor „ca la o statuie”***. Dacă în acest „dialog mut”, autorul nu mai are posibilitatea să facă altceva decât să ne pună în față textul său, înseamnă că nouă ne revine misiunea și responsabilitatea de a purta dialogul.

Cum citim se rezumă la cum purtăm acest dialog.

În esență, când venim în contact cu textul unei cărți, urmărim să-l înțelegem logic, într-o primă fază: dacă A este B împreună cu C, atunci dacă C dispare, A nu mai este complet. Ulterior, interpretăm textul folosind bagajul nostru de cunoștințe și purcedem spre înțelegere. Desigur, fiecare dintre noi înțelegem textul după puterile noastre. Unele fragmente din text vor rezona cu noi, ne vor face să vibrăm cu emoție, iar peste altele vom trece acum, numai ca să ne întoarcem asupra lor ulterior (lucru pe care nu-l vom face niciodată dacă ne propunem cititul cantitativ).

Înțelegerea textului nu este, totuși, unicul lucru pe care îl putem face pentru a purta dialogul de care aminteam mai sus. Trebuie să transformăm textul mort într-unul viu. Să transpunem dialogul mediat de text, într-unul față către față. Dialogul cu autorul trebuie să fie „o întâmplare reală a vieții”*** noastre.

Pentru asta, avem nevoie să fim conștienți cu adevărat de ceea ce citim. Citim pentru a afla mai multe, asemenea celor care merg la diverse evenimente „pentru a cunoaște oameni noi”, sau citim pentru a pătrunde cu adevărat textul? „Socrate spune că prin învățătura pe care o opune scrisului se poate obține cea mai mare fericire dată ființei omenești”***. Pun și eu întrebarea aceasta, după cum a pus-o și Dragomir: urmărim să descoperim această fericire în lecturile noastre, sau urmărim acumularea de cunoștințe?

Adăugăm la concluzie: Cum înseamnă transformarea dialogului dintre mine și autor într-un dialog viu, i-mediat, prin dorința sinceră de a simți și rezona cu autorul, de a simți bucuria lecturii.

Cititul – un raport de inegalitate

Acum e acum. Cum descoperim această bucurie a lecturii? Cum împiedicăm instalarea plictisului din care rezultă un lung șir de cărți începute și neterminate, care nu au contribuit aproape cu nimic la zidirea noastră?

Eu cred că răspunsul se află în dezbrăcarea noastră de egoism.

Ceea ce definește un dialog „dătător de bucurie” este urmărirea subiectului ce face obiectul dialogului și nu propria persoană sau persoana interlocutorului. Dacă punem accentul pe aceste ultime elemente, atunci urmărim să arătăm ce știm, să ne apărăm ideile în care suntem confortabili și să ne situăm într-o poziție de superioritate față de cel cu care dialogăm. Vom transforma rapid dialogul într-unul de tipul „care pe care”****, sens în care vom dori să fim plasați pe poziția știutorului. În acest tip de dialog, unul este prost și neștiutor, iar celălalt este înțeleptul și învățătorul. Firește, fiecare urmărim să ne plasăm pe poziția învățătorului.

Socrate a făcut tocmai inversul. El a institui un alt tip de dialog: cel între o persoană „care nu știe și unul care crede că știe”.**** Socrate s-a plasat din start pe poziția primului: „știu că nu știu nimic”. Îmbrățișarea acestui adevăr i-a deschis calea către subiectul fiecărui dialog pe care l-a purtat.

Revenind: în dialogul pe care îl purtăm cu autorul textului pe care îl citim nu ne plasăm, de regulă (!), pe poziția de superioritate, însă îl tratăm pe acesta ca de la egal la egal, într-o relație seacă, lipsită de dorința de a cunoaște, de a învăța, de a simți bucuria cunoașterii. Ce s-ar întâmpla dacă am încerca să ne îndepărtăm de noi și să mergem spre autor, plasând atenția noastră de pe propria persoană, pe obiectul discuției, al „dialogului mut”?

Ce îi spunem autorului? Iată: Nu știu, spune-mi tu. Vreau să știu cum ai trăit tu ceea ce încerci să-mi spui. Vreau să știu de ce spui lucrurile astea și de ce le spui în felul acesta.

Dezbrăcarea de egoismul nostru în lectură nu trebuie înțeleasă greșit. Prin aceasta, nu devenim un hău în care sunt aruncate ideile tuturor celor pe care îi citim. Prin aceasta, tindem să înțelegem textul cât mai curat cu putință, lăsându-l pe autor să ne dezvăluie adevăratul sens al spuselor sale. Ulterior, răspundem în fața propriului sine, exact ca într-o întâmplare reală a vieții noastre, ca și cum lectura ni s-a întâmplat. Ce e rău și ce e bine constituie o altă discuție, iar ceea ce asimilăm și integrăm în noi conform valorilor după care ne ghidăm viața, este alta.

Astfel, bucuria unui asemenea eveniment (lectura) devine, dintr-o dată, un posibil mai mare decât ni l-am închipuit.

Concluzii

Am scris acest text motivat fiind de ideea împărtășirii antidotului la propria-mi boală. Să îl expunem și să ne folosim împreună de el:

Ținta noastră în lectură nu este acumularea de informație, nici cultivarea (ca obiectiv conștient, direct – citesc pentru că vreau să mă cultiv). Ea nu este dată nici de înțelepțirea noastră, ori de transformarea noastră în oameni superiori. Ținta este formată dintr-o masă și două scaune: pe unul mă așez eu, cititorul, iar pe celălalt se așează autorul, iar dialogul devine real, devine un eveniment pe care îl trăiesc.

„ (…) lectura să devină eveniment al in-formării sufletului nostru, cu gândul că în joc este cea mai mare fericire dată omului.”***

*Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Ed. Humanitas, București, 2019, pg. 17-18;
**Constantin Noica, op. cit., pg. 20.
***Alexandru Dragomir, O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire, Ed. Humanitas, București, 2016, „A citi filozofii” și ”Ce trebuie să înțelegi la un text filozofic”, pg. 94-97.
****Alexandru Dragomir, op. cit., „Dialog – care pe care” și „Dialogul socratic”, pg. 91-92.