Blog Feed

Argument pentru „prezența” textului în comunicarea scrisă

În sensul prezentului articol, prin prezența textului înțelegem toate acele elemente care caracterizează forma unui text, neavând directă legătură cu substanța propriu-zisă a conținutului (substanță care reprezintă fondul textului). Includem în noțiunea de formă, printre altele:

  • așezarea unui text în spațiul pe care îl ocupă;
  • spațierea literelor, a rândurilor și a cuvintelor;
  • acuratețea limbajului folosit și forma cuvintelor;
  • respectarea regulilor gramaticale, de ortografie și de punctuație.

Nu-mi propun să tratez aceste chestiuni tehnice legate de formă, ci să le fundamentez, să punctez rațiunea lor de a exista și motivele pentru care ele trebuie avute în vedere atunci când îmbrăcăm un text. Nu avem în vedere un anume tip de text, prin urmare ne vom rezuma la enunțarea și dezvoltarea câtorva principii de bază privind forma textului.


De ce este importantă forma?

La prima vedere, prețuirea formei poate să pară superficială. De ce să oferim atât de multă atenție formei și să nu pătrundem un text în esențialul său? Nu cumva ne „legăm” de formă doar pentru a ne etala erudiția?

În realitate, cele două aspecte pe care le-am adus în discuție (forma și fondul textului) nu se exclud reciproc. Sunt interdependente într-o oarecare măsură, în sensul că nu poți citi un text dacă nu îmbracă o anumită formă și nu poți scrie dacă nu ai ce mesaj să transmiți (obicei destul de întâlnit, din păcate). De la un anumit punct, se poate înțelege fondul textului chiar dacă forma nu este adecvată, cum se întâmplă de pildă în activitatea de evaluare a unei lucrări scrise, când profesorul este câteodată nevoit să „descifreze” conținutul acesteia.

În alte situații, însă, problemele se pot agrava. Uneori, mesajul poate ajunge deformat la cititor (când nu avem acuratețe în limbaj, necunoscând sau nestăpânind sensul cuvintelor). Alteori, chiar și folosind cuvintele în mod corect, putem să-l determinăm pe cititor să nu înțeleagă mesajul prin ordonarea inoportună a ideilor, sau prin folosirea greșită a semnelor de punctuație. În fine, un text cu o formă defectuoasă poate ajunge să indispună cititorul, chiar să-l enerveze, mai ales când este confruntat cu un text mărunt, ilizibil, neaerisit, scris exclusiv cu litere mari sau fără diacritice (!), întrucât toate acestea îi îngreunează în mod substanțial activitatea de citire și înțelegere.

Între prieteni, un SMS „grăbit” poate să nu fie neapărat o problemă, deși „se spune” că lucrurile mici, care se concretizează în obiceiuri personale, ajung să ne definească și în înfăptuirea lucrurilor mari (aspect asupra căruia vom reveni cu altă ocazie). Putem vorbi despre același lucru atunci când miza textului nostru este cu totul alta? Când ne adresăm justiției sau unei instituții publice cu o cerere, ori când publicăm un text pe o platformă, se pare că acordăm mai multă atenție formei.

Iată, în Drept, de pildă, neglijarea cerințelor legale privind forma unui act poate conduce la desființarea acestuia. În majoritatea cazurilor, sancțiunea este drastică: se consideră că actul nu a existat niciodată, cu tot ce presupune acest lucru. În anumite situații, suntem nevoiți să acordăm importanță formei pentru a ne asigura că mesajul nostru juridic a ajuns în comunitate, este respectat și respectă la rândul său celelalte persoane ale comunității.

De exemplu, pentru ca testamentul olograf (= scris de mână) să fie valabil, el trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna celui care lasă moștenirea. Dacă aceste cerințe de formă nu sunt respectate, testamentul nu-și atinge scopul, în sensul că nu se poate spune cu ceritudine că ceea ce este cuprins în acel act exprimă, într-adevăr, voința celui care dispune de avutul său după moarte. Vorbim despre un caz în care textul este, în toată puterea cuvântului, un înlocuitor al autorului, o extensie a vieții sale. Precum un suflet învoit să cutreiere pământul, textul arată cu mâna înspre un bun sau altul, înspre o persoană sau alta, dispunând cine moștenește și cine este dezmoștenit, în condițiile legii și cu respectarea voinței celui care a trecut pragul morții. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă cerințele de formă nu ar fi fost respectate.

Este drept că în acest exemplu cerințele legale de formă diferă față de cele enunțate în debutul acestui articol, însă teza pe care o propun va face legătura necesară înțelegerii exemplului: dacă forma deficitară a unui text poate constitui un impediment în transmiterea mesajului pe care îl deține, atunci textul nu-și atinge scopul pentru care a fost creat. Un text juridic nu va produce efecte juridice. Un text informativ nu va informa. Un eseu nu va provoca intelectul cititorului ș.a.m.d.
Vom fi nevoiți, așadar, să rescriem, să retransmitem, să refacem mesajul (dacă este posibil), să explicăm încă o dată și să ne ocupăm de toate consecințele pe care textul cu o formă deficitară le-a produs, depinzând de situația în care ne aflăm. Însă vechiul și noul text își păstrează individualitatea. Ele sunt distincte.

Ce anume stă la baza acestei importanțe deosebite a formei textului? În opinia mea, pilonii formei sunt cele două funcții principale pe care aceasta le conferă textului:

  1. Prin formă, textul devine o extensie a persoanei autorului, prezența sa;
  2. Forma textului constituie platforma de comunicare și dialog mut dintre autor și cititor, contribuind la transmiterea și înțelegerea fondului textului.

Textul – mandatar cu procură

Când vorbim față către față, persoanele noastre se întâlnesc și are loc o interacțiune directă. Nu ne putem ascunde în spatele nimănui. Totul spune câte ceva despre noi: mișcările corpului, mimica și gestica, tonul vocii, emoțiile și altele asemenea, toate ne definesc în ochii celui cu care comunicăm, fie conștient, fie pe nesimțite.

În cazul comunicării scrise, lucrurile stau puțin diferit: nu mai suntem noi cei care ne înfățișăm în fața persoanei, ci trimitem un mandatar în acest sens, însărcinat cu transmiterea mesajului. Textul este mesagerul nostru. El ne înlocuiește în fața interlocutorului. Este această înlocuire fracționată, în sensul că nu prezentăm cititorului decât informația din text, fără a ne trăda propria persoană? Sunt de părere că nu.

Iată două aplicații practice și de reflecție pe acest subiect:

Dezavantajele susținerii unui examen scris sunt în mare parte datorate imposibilității interacționării cu profesorul examinator. Totuși, o lucrare bine îngrijită va fi mereu mai bine primită, nu în sensul discriminării (a favorizării în ciuda baremului), ci în sensul facilitării unei evaluări cu atenție sporită, atunci când acest lucru este posibil.

Un înscris îngrijit și bine întocmit de către un participant la un proces va fi mereu apreciat de către instanța de judecată, și poate determina chiar o soluție diferită în cauză, după cum poate să o facă și pledoaria unui avocat ce emană profesionalism.

Atunci când scriem și ne facem simțită prezența prin textul nostru, trebuie să-l îmbrăcăm pe acesta exact așa cum ne-am dori să fim percepuți față către față de destinatarul textului.

În lumina acestei idei, cunoașterea și aplicarea corectă a diferitelor principii și reguli ce țin de forma textului echivalează cu atributele pozitive pe care le identificăm la anumite persoane care ne dau o stare de bine atunci când sunt în preajma noastră: bunul-simț, bunul gust, respectul, chiar și bunătatea. Dimpotrivă, un text neglijent poate trăda lipsa respectului față de cititor (inconștientă sau chiar intenționată), dezordine, neatenție ș.a.m.d.


Un mandatar specialist

Am precizat mai sus faptul că forma textului contribuie la înțelegerea și transmiterea mesajului cuprins în el.

Când solicită serviciile unui profesionist, fiecare persoană are o serie de așteptări. În primul rând, urmărește obiectul principal de activitate al unei asemenea persoane: un profesor predă un curs și instruiește, un avocat susține o cauză în fața unei instanțe, un antreprenor execută o anumită lucrare. În subsidiar, dorește să aibă o relație de colaborare cât mai bună cu respectivul profesionist. La sfârșitul relației de colaborare, o persoană rămâne cu roadele acesteia: a învățat să învățe alături de profesor sau a fost doar un partener trecător pe drumul dobândirii unei diplome? Avocatul a făcut tot ce a putut pentru a-i apăra drepturile? Lucrarea executată de antreprenor și echipa sa îndeplinește standardele legale și cele pe care le-au stabilit înainte de începerea lucrării?

Pentru a da aceste roade, profesioniștii își ghidează munca după propriul lor crez profesional. Ei înfăptuiesc lucrurile asupra cărora s-au înțeles cu învățăcelul/clientul/pacientul lor prin anumite mijloace care ne dau acea stare de bine de care vorbeam mai sus. Sunt atenți la nevoile celor pe care îi ajută și se îngrijesc constant de acest lucru. Se exprimă curat și corect, decodificând problema clientului sau informațiile pe care trebuie să le învățăm. Nu sunt haotici, ci organizați și constanți. Toate acestea, câteodată chiar independent de rezultatul muncii, determină o persoană să vorbească și să recomande profesionistul într-o notă de entuziasm și respect: „Fără grijă! Te rezolvă A, am apelat la el acum o lună. Jos pălăria!”, „Măi, să nu faci prostia să mergi la B… mergi la doamna doctor C. Cum mi-a vorbit dumneaei nu mi-a vorbit nici un medic, și sunt purtată prin spitale, știi și tu…”, „Tot ce știu la materia Z, știu de la profesorul Y. Parcă toate prindeau sens în timp ce vorbea…”.

Întocmai ca un profesionist, textul trebuie să faciliteze înțelegerea mesajului cu care este înzestrat de autor.


Concluzii

Toate acestea ne duc la ideile de fond ale învățării oricăror elemente tehnice de redactare.

Autorul se constituie o prezență vie în textul său. El va scrie îngrijindu-se de destinatarii textului, respectându-i pe aceștia prin cel mai firesc lucru: ajutându-i să înțeleagă ceea ce vrea să transmită. Va scrie pentru ei mai mult decât o face pentru el, în spiritul aceluiași altruism general de care vorbea Noica.

Cum? Prin așezarea corectă în pagină (fizică sau virtuală), prin delimitarea ideilor, prin curățenia textului (puținătatea greșelilor de orice fel), prin aerisirea corespunzătoare a tuturor elementelor ce alcătuiesc un text (litere, cuvinte, paragrafe etc.) și prin orice alt lucru care va determina o persoană să simtă că autorul este acolo.

În aceste condiții, ideile cuprinse în text vor da roadele de care sunt capabile, după puterea fiecărui autor de a le pune în lumină și după putința fiecărui cititor de a le pricepe.

Toate acestea cad sub imperiul unei alte cerințe fundamentale: să nu îmbrățișăm forma fără fond

Un scurt eseu despre „a citi”

Citim mai mult sau mai puțin. Dar în ce măsură timpul pe care îl petrecem în dialog cu autorii este valorificat? Ce contează cu adevărat și ce nu.

Cel mai popular subiect

Cititul este dezbătut astăzi sub diverse forme, de persoane cu experiență diferită în această îndeletnicire. Unii îl privesc drept o chestiune care caracterizează mai mult nivelul veacurilor trecute, alții au pornit într-un adevărat război de popularizare și apărare a lui, unde principalii dușmani sunt tehnologia, platformele web cu materiale video ș.a.

Eu vă propun să depășim disputa actualității și a folosului cititului, care, deși instituie una dintre laturile îndeletnicirii de a citi, nu este nici pe departe cea mai importantă. Valoarea și utilitatea aventurilor noastre cu biblioteca personală nu au nevoie de apărători și nu trebuie să convingă pe nimeni. Citim sau nu, după cum avem obiceiul de a deschide fereastra în zorii răcoroși de zi, sau nu.

Trec nevăzute pe lângă noi

Altele sunt problemele pe care aș vrea să le pun înaintea voastră. În contextul mult mai larg al superficialității (despre care vom vorbi, poate, cu altă ocazie), există câteva aspecte de care nu cu toții suntem conștienți, deși ne macină timpul petrecut printre cărți:

  1. Citim pentru a completa o listă de lecturi și în vederea ”dezvoltării personale”;
  2. Citim cărți, iar nu autori;
  3. Credem că suntem egalii celor pe care îi citim.

Lista de lectură și cultura

Dacă este să începem cu un adevăr îndeobște cunoscut, atunci vom spune: lectura contribuie la îmbogățirea culturii noastre. Ce este cultura? Încerc conturarea unei definiții după ideile exprimate de Constantin Noica: Cultura este acea formă a cunoașterii care ne determină „să uităm de noi înșine și să ne amintim de noi”, întrucât „e în noi ceva mai adânc decât noi înșine”. Ea este cea care, în mod „discret, cu bună creștere și indirect”, „fără să fi cerut nimic”, te dăruiește cu înțelepciunea ta.*

Dar nu profităm noi, oare, de bunătatea aceasta a culturii? Începem vertiginos cu întocmirea unei liste de lectură (pe vară, de regulă, când se spune că avem timp). Apoi, rând pe rând, pe cât se poate și până ne lovește plictisul, ingurgităm cu sila pagini din opere celebre. Ducem până la sfârșit cartea, ne bucurăm și ne grăbim să o tăiem de pe listă. Dulce succes! Impulsionați fiind, ajungem în fața următoarei cărți. Acțiunea continuă, câteodată în valențe sisifice, până ce am parcurs, să spunem, o zecime din ce ne-am propus, apoi abandonăm.

Gândul de bază: „important este să citesc”. În felul acesta, cu timpul, voi deveni mai înțelept, voi deveni mai cult. Peste toate acestea punem și iluzia faptului că vom deveni superiori celor care nu obișnuiesc să citească.

Revin la vorbele lui Noica, din jurnalul său de idei:

„Înțelepciunea nu e ceva care se învață, e ceva care se trezește” și
„Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită. E o punere în formă. Forma fiecăruia.”**

Prin aceste vorbe, Noica face două lucruri excepționale:

1. Spulberă ideea superiorității celui citit în fața celui necitit. Gata, ne putem liniști, nu suntem inferiori celor care citesc mai mult, iar dacă acesta a fost unicul motiv care ne-a determinat să citim, acțiunea a devenit lipsită de sens și absurdă. Altceva trebuie să urmărim.

2. Fundamentează înțelepciunea pe ce și cum, nu pe cât și unde. Plonjăm în universul lui Moromete: un țăran („un om simplu”) se poate delimita de restul printr-o înțelepciune ieșită din comun, prin cunoașterea de sine, prin aflarea acelui sine despre care vorbește Noica, după cum un „mare învățat” poate părăsi această viață fără să se fi cunoscut vreodată pe sine și fără să fi fost vreodată, cu adevărat, înțelept.

Adaug faptul că interpretarea aceasta nu justifică lipsa de interes a persoanelor de a se cunoaște și nici dezinteresul total în descoperirea formei, la care face referire Noica.

Cititul trebuie, așadar, reorientat. Concluzia, până în acest punct: nu cât, ci cum.

Autorii – îngropați sub propriile cărți

Cum citim, deci? Alexandru Dragomir și-a pus aceeași întrebare în ceea ce privește filosofia (cum îi citim pe filosofi, cum înțelegem un text filosofic), însă domeniul de aplicare al ideilor sale poate fi extins.

Din capul locului, stabilim că orice lectură reprezintă un dialog în sine cu autorul textului. Firește, nimeni nu vorbește. Este un „dialog mut”***. Ideile autorului au un bilet „doar dus” în textul pe care l-a redactat, în sensul că direcția lor este preconstituită, dialogul nu este unul flexibil, ca cel pe care îl avem cu cineva față către față. Ceea ce s-a scris, s-a scris. Noi ne raportăm la autor „ca la o statuie”***. Dacă în acest „dialog mut”, autorul nu mai are posibilitatea să facă altceva decât să ne pună în față textul său, înseamnă că nouă ne revine misiunea și responsabilitatea de a purta dialogul.

Cum citim se rezumă la cum purtăm acest dialog.

În esență, când venim în contact cu textul unei cărți, urmărim să-l înțelegem logic, într-o primă fază: dacă A este B împreună cu C, atunci dacă C dispare, A nu mai este complet. Ulterior, interpretăm textul folosind bagajul nostru de cunoștințe și purcedem spre înțelegere. Desigur, fiecare dintre noi înțelegem textul după puterile noastre. Unele fragmente din text vor rezona cu noi, ne vor face să vibrăm cu emoție, iar peste altele vom trece acum, numai ca să ne întoarcem asupra lor ulterior (lucru pe care nu-l vom face niciodată dacă ne propunem cititul cantitativ).

Înțelegerea textului nu este, totuși, unicul lucru pe care îl putem face pentru a purta dialogul de care aminteam mai sus. Trebuie să transformăm textul mort într-unul viu. Să transpunem dialogul mediat de text, într-unul față către față. Dialogul cu autorul trebuie să fie „o întâmplare reală a vieții”*** noastre.

Pentru asta, avem nevoie să fim conștienți cu adevărat de ceea ce citim. Citim pentru a afla mai multe, asemenea celor care merg la diverse evenimente „pentru a cunoaște oameni noi”, sau citim pentru a pătrunde cu adevărat textul? „Socrate spune că prin învățătura pe care o opune scrisului se poate obține cea mai mare fericire dată ființei omenești”***. Pun și eu întrebarea aceasta, după cum a pus-o și Dragomir: urmărim să descoperim această fericire în lecturile noastre, sau urmărim acumularea de cunoștințe?

Adăugăm la concluzie: Cum înseamnă transformarea dialogului dintre mine și autor într-un dialog viu, i-mediat, prin dorința sinceră de a simți și rezona cu autorul, de a simți bucuria lecturii.

Cititul – un raport de inegalitate

Acum e acum. Cum descoperim această bucurie a lecturii? Cum împiedicăm instalarea plictisului din care rezultă un lung șir de cărți începute și neterminate, care nu au contribuit aproape cu nimic la zidirea noastră?

Eu cred că răspunsul se află în dezbrăcarea noastră de egoism.

Ceea ce definește un dialog „dătător de bucurie” este urmărirea subiectului ce face obiectul dialogului și nu propria persoană sau persoana interlocutorului. Dacă punem accentul pe aceste ultime elemente, atunci urmărim să arătăm ce știm, să ne apărăm ideile în care suntem confortabili și să ne situăm într-o poziție de superioritate față de cel cu care dialogăm. Vom transforma rapid dialogul într-unul de tipul „care pe care”****, sens în care vom dori să fim plasați pe poziția știutorului. În acest tip de dialog, unul este prost și neștiutor, iar celălalt este înțeleptul și învățătorul. Firește, fiecare urmărim să ne plasăm pe poziția învățătorului.

Socrate a făcut tocmai inversul. El a institui un alt tip de dialog: cel între o persoană „care nu știe și unul care crede că știe”.**** Socrate s-a plasat din start pe poziția primului: „știu că nu știu nimic”. Îmbrățișarea acestui adevăr i-a deschis calea către subiectul fiecărui dialog pe care l-a purtat.

Revenind: în dialogul pe care îl purtăm cu autorul textului pe care îl citim nu ne plasăm, de regulă (!), pe poziția de superioritate, însă îl tratăm pe acesta ca de la egal la egal, într-o relație seacă, lipsită de dorința de a cunoaște, de a învăța, de a simți bucuria cunoașterii. Ce s-ar întâmpla dacă am încerca să ne îndepărtăm de noi și să mergem spre autor, plasând atenția noastră de pe propria persoană, pe obiectul discuției, al „dialogului mut”?

Ce îi spunem autorului? Iată: Nu știu, spune-mi tu. Vreau să știu cum ai trăit tu ceea ce încerci să-mi spui. Vreau să știu de ce spui lucrurile astea și de ce le spui în felul acesta.

Dezbrăcarea de egoismul nostru în lectură nu trebuie înțeleasă greșit. Prin aceasta, nu devenim un hău în care sunt aruncate ideile tuturor celor pe care îi citim. Prin aceasta, tindem să înțelegem textul cât mai curat cu putință, lăsându-l pe autor să ne dezvăluie adevăratul sens al spuselor sale. Ulterior, răspundem în fața propriului sine, exact ca într-o întâmplare reală a vieții noastre, ca și cum lectura ni s-a întâmplat. Ce e rău și ce e bine constituie o altă discuție, iar ceea ce asimilăm și integrăm în noi conform valorilor după care ne ghidăm viața, este alta.

Astfel, bucuria unui asemenea eveniment (lectura) devine, dintr-o dată, un posibil mai mare decât ni l-am închipuit.

Concluzii

Am scris acest text motivat fiind de ideea împărtășirii antidotului la propria-mi boală. Să îl expunem și să ne folosim împreună de el:

Ținta noastră în lectură nu este acumularea de informație, nici cultivarea (ca obiectiv conștient, direct – citesc pentru că vreau să mă cultiv). Ea nu este dată nici de înțelepțirea noastră, ori de transformarea noastră în oameni superiori. Ținta este formată dintr-o masă și două scaune: pe unul mă așez eu, cititorul, iar pe celălalt se așează autorul, iar dialogul devine real, devine un eveniment pe care îl trăiesc.

„ (…) lectura să devină eveniment al in-formării sufletului nostru, cu gândul că în joc este cea mai mare fericire dată omului.”***

*Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Ed. Humanitas, București, 2019, pg. 17-18;
**Constantin Noica, op. cit., pg. 20.
***Alexandru Dragomir, O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire, Ed. Humanitas, București, 2016, „A citi filozofii” și ”Ce trebuie să înțelegi la un text filozofic”, pg. 94-97.
****Alexandru Dragomir, op. cit., „Dialog – care pe care” și „Dialogul socratic”, pg. 91-92.